Istoria României

România este situată în Centrul Europei, în partea de nord a Peninsulei Balcanice, şi teritoriul sau este marcat de Munţii Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră.
Teritoriul românesc a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri. Astfel că, cercetările făcute de arheologii români la Bugiuleşti, Ţinutul Vâlcei, a dus la descoperirea unor relicve umane, datând de la începutul Paleoliticului Inferior (aprox. 2 milioane de ani înainte de Hristos).
La începutul mileniului al doilea, când Epoca Paleoliticului făcea loc Epocii de Bronz, triburile tracice de origine indo-europeană se stabileau alături de populaţia care deja trăia în Bazinul Carpato-Balcanic. De pe vremea tracilor, se poate vorbi de un fenomen neîntrerupt de creare a poporului român.
Strabo - un geograf şi istoric renumit din epoca împăratului Augustus, ne informează că "dacii aveau aceeaşi limbă ca şi geţii". Iniţial, a fost acelaşi popor, singura diferenţă dintre daci şi geţi fiind zona în care locuiau ei: dacii - în mare parte - locuiau în munţii şi pe platoul Transilvaniei; geţii - în Câmpiile Dunării.
Regele Burebista (82 - până în jur de 44 înainte de Hristos), a reuşit să unească triburile geto-dacice, pentru prima dată şi a creat un regat puternic şi întins.
Însă, Dacia s-a aflat în apogeul puterii sale sub regele Decebal (87-106 e.n.). Acesta (Decebal) a fost învins de către împăratul Traian (98-117 e.n.), care a  transformat regatul într-o provincie romană numită Dacia.
Columna lui Traian, înalţată la Roma, şi mausoleul de la Adamclisi (Dobrogea) povestesc despre această încleştare militară, care a fost urmată de o masivă şi sistematică colonizare a noilor teritorii integrate noului imperiu.
Prin urmare, Provincia,  a fost supusă unui proces de romanizare complex, elementul său de bază fiind impunerea şi adoptarea definitivă a limbii latine. Românii sunt astăzi singurii descendenţi ai Imperiului Roman de Răsarit; limba română este una din marile moştenitoare ale limbii latine, alături de Franţa, Italia, Spania, România este o oază de latinitate în această parte a Europei.
La vremea când simbioza etno-culturală dintre daci şi romani a fost realizată, şi s-a finalizat în sec. VI-VII, prin formarea poporului român, între sec. II si IV, daco-romanii au adoptat creştinismul în forma sa latină. Prin urmare, în sec. VI-VII, când procesul de formare a poporului român a fost gata, naţiunea a pătruns în istorie ca o naţiune creştină.
În sec. IV-XIII, poporul român a trebuit să facă faţă valurilor de popoare migratoare - goţii, hunii, gepizii, avarii, slavii, pecinegii, cumanii, tătarii - care au traversat teritoriul României.
Începând cu sec. al X-lea, surse bizantine, slave şi ungare, şi mai târziu surse occidentale, menţionează existenţa entităţilor statale ale populaţiei româneşti - cnezate şi voievodate - la început în Transilvania şi Dobrogea, apoi în sec. XII-XIII, şi în teritoriile de la estul şi sudul Carpaţilor. O trăsătură specifică a istoriei românilor din Evul Mediu, până în epoca modernă, este aceea că ei au trăit în trei principate vecine, dar autonome, - Valahia, Moldova şi Transilvania.
În cea de-a doua jumătate a sec. XIV, o nouă ameninţare se abătea asupra teritoriilor româneşti: Imperiul Otoman.
Singure sau în alianţă cu ţările creştine vecine, mai degrabă în alianţă cu voievodatele vecine ale celorlalte două principate româneşti, voievozii Mircea cel Bătrân al Valahiei (1386-1418) şi Vlad Ţepeş (Dracula din legendele medievale - 1456-1462), precum şi Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), voievodul Moldovei şi Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei (1441-1456), au dus grele bătălii de apărare împotriva turcilor, împiedicându-le expansiunea spre centrul Europei. Cu toate acestea, întreaga Peninsulă Balcanică a devenit teritoriu turcesc. Prin urmare, Valahia si Moldova erau încercuite şi a trebuit să recunoască suzeranitatea Imperiului Otoman timp de peste trei secole. Transilvania a devenit principat autonom, în 1541, dar ea a recunoscut, de asemenea, suzeranitatea Imperiului Otoman, ca şi celelalte două teritorii româneşti.
Tributul plătit sultanului avea menirea să garanteze păstrarea autonomiei interne, dar în acelaşi timp, şi protecţia împotriva altor duşmani puternici. Valahia şi Moldova, deţinând propriul lor statut autonom, au continuat, după căderea Imperiului Bizantin, să cultive tradiţiile culturale bizantine şi au luat asupra lor, în acelaşi timp, păstrarea religiei ortodoxe răsăritene.
Sfârşitul sec. XVI a fost dominat de personalitatea lui Mihai Viteazul. El a devenit voievod al Ţării Româneşti în 1593. . El a reuşit, după grele bătălii (Călugăreni, Giurgiu) să redobândească chiar independenţa ţării sale. În 1599-1600, pentru prima dată în istorie, el a unit toate teritoriile locuite de români, proclamându-se "Prinţ al Ţării Româneşti, al Transilvaniei şi al întregii Moldove". Însă, din păcate, aceasta unire a ţinut destul de puţin, deoarece, această unire a fost de scurtă durată, întrucât Mihai Viteazul a fost asasinat în 1601.
Tratatul de pace austriaco-turcesc de la Karlowitz (1699) sancţiona anexarea Transilvaniei şi organizarea ei ca un principat autonom la Imperiul Austriac (din 1765 a devenit mare principat, condus de un guvernator).
Imperiul Otoman, în încercarea de a-şi apăra vechile poziţii, a introdus în Moldova (1711) şi Ţara Românească (1716) "regimul fanariot", care a durat până în 1821, şi sub care Sublima Poartă desemna în cele două principate domnitori greci, recrutaţi din Fanar, un cartier al Istambulului, care erau consideraţi drept credincioşi ai turcilor.
Situate la graniţa celor trei mari imperii (Otoman, Austriac, Rus), şi râvnite de toate trei, Ţara Românească şi Moldova au devenit, timp de mai bine de 150 de ani, nu numai teritorii de confruntare, dar chiar şi de bătălie, pe care armatele imperiilor s-au întâlnit.
Mulţi ani, Austria şi Rusia au luptat împotriva Imperiului Otoman (1710-1711, 1716-1718, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1829, 1853-1856): acele lupte au avut loc pe pământul României şi au fost însoţite întotdeauna de ocupaţie militară străină.
După războiul ruso-turc din 1806-1812, Rusia a anexat partea de răsărit a Moldovei, teritoriul dintre râurile Prut şi Nistru, numit mai târziu Basarabia (1812-1918).
În 5-17 ianuarie 1859, în Moldova, şi în 24 ianuarie-5 februarie 1859, în Ţara Românească, românii îl aleg pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor unic, realizând, de facto, unirea celor două principate.
Statul naţional român, astfel constituit, a luat în 24 ianuarie - 5 februarie 1862, numele de România şi şi-a stabilit capitala la Bucureşti.
Asistat de Mihail Kogălniceanu, cel mai apropiat consilier al său, Alexandru Ioan Cuza a iniţiat un program de reforme care a contribuit la modernizarea societăţii româneşti şi a structurilor statale: Legea secularizării averilor mănăstireşti - 1863, Legea reformei agrare, eliberând ţăranii de sarcina îndatoririlor feudale şi împroprietărindu-i cu pământ (1864), Legea codului penal, Legea codului civil (1864), Legea educaţiei, în principiul căreia şcoala primară devenea obligatorie şi gratuită (1864), înfiinţarea universităţilor din Iaşi (1860) şi din Bucureşti (1864).
Pe 14-26 martie, 1881, România s-a proclamat regat şi Carol I de Hohenzollern Sigmaringen a fost încoronat ca rege al României.
La începutul sec. XX, românii erau un popor cu peste 12 milioane de locuitori, dintre care aproape jumătate se aflau sub dominaţie străină. În aceeaşi vreme, în Transilvania, românii sufereau consecinţele serioase ale acordului prin care statul ungar se restabilea, după mai mult de 3 secole de colaps, în care a fost creată dualitatea austro-ungară (1867).
Transilvania şi-a pierdut statutul autonom pe care l-a avut sub stăpânirea austriacă şi a fost încorporată în Ungaria.
Budapesta proclamă existenţa unei singure naţionalităţi în Ungaria - aceea maghiară, destinată să distrugă din punct de vedere etno-cultural celelalte populaţii, forţându-le să devină ungare. Perioada 1878-1914 a fost una de stabilitate şi progres pentru România. Politica s-a polarizat în jurul a două partide mari - conservator (Lascăr Catargiu, Petre Carp, Gheorghe Grigore Cantacuzino, Titu Maiorescu) şi liberal (Ion C. Bratianu, Dimitrie Sturza, Ion I. C. Brătianu). În august 1914, când a izbucnit primul război mondial, România s-a declarat neutră. 
Doi ani mai târziu, în 14-27 august 1916, ea s-a alăturat Aliaţilor, care i-au promis sprijin pentru dobândirea unităţii sale naţionale. Guvernul condus de Ion I.C. Brătianu a declarat război Austro-Ungariei. 
Adunarea naţională din Transilvania, convocată la Alba Iulia în 18 noiembrie-1 decembrie 1918, a votat, în prezenţa a peste 100.000 de delegaţi, unirea Transilvaniei şi Banatului cu România.
În vara lui 1917, în marile bătălii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, românii au respins încercarea puterilor centrale de a se apăra şi au scos România din război, ocupându-şi restul teritoriului.
La 15-28 noiembrie 1918, Consiliul Naţional din Bucovina a votat la Cernăuţi unirea acelei provincii cu România. 
Serioasa criză din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului său, Mihai I (6 septembrie 1940); în acelaşi timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu (el a devenit mareşal în octombrie 1941).
La 30 decembrie 1947, Regele Mihai I a fost forţat să abdice şi în aceeaşi zi a fost proclamată Republica Populară. S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă şi omniprezentă şi pe forţă de represiune.
La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după razboi, conducerea partidului, care mai târziu a fost identificată şi cu conducerea de stat, a fost monopolizată de către Nicolae Ceauşescu. Într-o scurtă perioadă, el a reuşit să concentreze în propriile mâini (şi ale celor ale clanului condus de soţia sa, Elena Ceauşescu), toate pârghiile puterii partidului comunist şi cele ale sistemului de stat.
Dictatura familiei Ceauşescu, una dintre cele mai absurde forme de guvernare totalitaristă din Europa secolului XX, bazata pe cultul personalităţii care friza, de fapt, patologicul, a avut ca rezultat, printre altele, distorsiuni în economie, degradarea în viaţa socială şi morală, izolarea ţării în cadrul comunităţii internaţionale. Resursele ţării au fost abuziv folosite pentru construirea unor proiecte gigant absurde, născocite de megalomania dictatorului. Asta a contribuit, de asemenea, la scăderea dramatică a nivelului de trai al populaţiei şi la adâncirea crizei regimului.
La 22 decembrie 1989, dictatura a fost răsturnată, prin sacrificiul a peste 1000 de vieţi.
Victoria revoluţiei a deschis drumul spre restabilirea democraţiei, a sistemului politic pluralist, pentru întoarcerea la economia de piaţă şi reintegrarea ţării în spaţiul economic, politic şi cultural euroepan.